Şi totuşi, nu putem ierta
Iată-ne la capătul
unui drum greu şi dureros! Tocmai am făcut sesiunea în care am
învăţat cum să iertăm şi aşteptam cu bucurie ca viaţa noastră
să se schimbe, să se aşeze definitiv în bucuria pe care am
trăit-o de multe ori, chiar şi fugar, de-a lungul Seminarului.
Şi totuşi, în
momentele de mare tensiune, în faţa evenimentelor care ne rănesc,
reacţionăm de parcă n-am fi făcut Seminarul. Schemele pe care
le-am conştientizat ne înhaţă înainte de a apuca noi să strigăm
„Doamne, miluieşte-mă!”. Ce se întâmplă cu noi? Deşi ştim
cum putem ierta, când ne privim mai atent, constatăm că nu putem!
Dacă aceasta este
concluzia la care aţi ajuns şi dumneavoastră, înseamnă că aţi
lucrat onest şi corect temele Seminarului şi că aţi ajuns la
capătul lui. Capătul lucrării noastre de până acum, adică a
dumneavoastră cu Dumnezeu, este cunoaşterea din experienţă,
trăirea până la deznădejde a adevărului că avem ce ierta, că
ştim ce este iertarea, că ne dorim să trăim bucuria de a ierta,
dar că noi nu putem ierta! Acesta e momentul deşteptării noastre.
Doar acum vom fi capabili să auzim glasul plin de iubire şi răbdare
al Domnului Care ne spune: „Fără Mine nu puteţi face nimic!”.
Abia acum putem să spunem: „Vino, Doamne, şi fă Tu în mine şi
cu mine ce eu am tot încercat să fac fără Tine, sau încercând
să Te transform în sluga dorinţelor mele care mă afundau şi mai
mult în suferinţă şi nedumerire! Vino, Doamne! Iată, mă dau în
mâinile Tale care m-au zidit şi Te rog, învaţă-mă să fac voia
Ta! Sunt gata să Te ascult! Ajută neputinţei mele!”.
Dacă rostind
rugăciunea de mai sus, simţim împotrivire lăuntrică, este
momentul să ne întrebăm ce anume nu putem? Ascultându-ne, iarăşi
cu onestitate, gândurile şi emoţiile care năpădesc în noi în
momentul în care voim să ne predăm cu totul în voia Domnului, vom
descoperi că predomină frica şi o mânie ascunsă şi, poate,
întrebarea care ne dă mereu peste cap: „De ce mi s-au întâmplat
mie toate acestea?”. Găsim aici o ultimă piedică pe care o avem
de depăşit din calea iertării: iertarea lui Dumnezeu! Mulţi nu
îndrăznim să ducem până la capăt acest gând, dar el va
izbucni, în cele mai neaşteptate momente, sub formă de gânduri de
hulă, de revoltă, de judecată, însoţite de sentimente de
deznădejde şi neputinţă. Acolo e ultimul bastion pe care îl mai
deţine potrivnicul. El, tatăl minciunii, de la început ne-a
sugerat că „Dumnezeu e un Stăpân rău, Care ne-a adus la viaţă
în aceste condiţii vitrege şi nu face nimic ca să le schimbe, ci,
dimpotrivă, ne pândeşte fiecare greşeală ca să ne pedepsească.
Şi oricum, e mult prea mult ce ne cere prin poruncile Lui. În plus,
parcă ne cere numai nouă. Alţii sunt fericiţi fără să le
respecte…”.
Nu e lipsit de
importanţă să conştientizăm că aceste gânduri vin mai ales în
momentele noastre de închinare, în momentele în care ascultăm de
Dumnezeu ca să intrăm în Bucuria făgăduită de El. Este aici un
semn că închinarea noastră nu e aşa cum ne-a învăţat Domnul,
nu este „în duh şi adevăr”! Şi dacă în privinţa închinării
„în duh”, Seminarul ne-a învăţat cum şi ce să facem, în
ceea ce priveşte închinarea în adevăr, care se învaţă în
Biserică aşa cum se învaţă viaţa în familie, poate mai sunt
necesare câteva lămuriri. Fără închinarea în adevăr noi nu-L
putem cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum este, aşa cum ni S-a revelat şi
ni Se revelează în Sfânta Lui Biserică, şi vom continua, în
ascunsul inimii noastre, să fim supăraţi pe El. Aşadar, să
ascultăm îndemnul Apostolului Pavel şi să „ne împăcăm cu
Dumnezeu” în Numele lui Hristos.
Împăcarea cu Dumnezeu
Această împăcare,
începutul şi puterea oricărei împăcări, este o lucrarea de
taină a fiecărui suflet în parte cu Dumnezeu. Ea nu poate porni
decât de la acceptarea întrebării: „Dacă Dumnezeu este Iubire,
de ce a îngăduit să mi se întâmple şi să fac atâta rău? Dacă
Dumnezeu ştia că voi face fapte care mă împiedică să mă
mântuiesc, sau că nu voi ajunge să-L cunosc, de ce m-a mai adus la
existenţă?”. Aşa, sau altfel formulată, această întrebare,
rostită sau nu, chinuie sufletul tuturor celor care, în faţa
suferinţei, alegem atitudinea tălharul răstignit „de-a stânga”
Crucii Domnului. A fugi de ea, a nega faptul că ne chinuie, când nu
ne identificăm cu tâlharul de-a dreapta, strigând: „Pe drept
sufăr acestea, pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru
Împărăţia Ta!”, înseamnă a ne afla în negarea iubirii lui
Dumnezeu, sau în neagră nepăsare faţă de relaţia noastră cu
El. Iar aceasta nu este altceva decât amânarea ei până în clipa
morţii, refuzând astfel să primim darul lui Dumnezeu.
„Dacă ai şti
darul lui Dumnezeu”, îi spunea Domnul femeii din Samaria… Dar
noi ştim oare darul lui Dumnezeu?
Acest dar al lui
Dumnezeu este Însuşi Dumnezeu venit la noi, în noi, ca să fie cu
noi, în această viaţă care nu este darul Lui aşa cum mi l-a
făcut la Creaţie, ci moştenire de la părinţii şi strămoşii
mei.
Venirea fiecărui om
la existenţă este o împreună lucrare a lui Dumnezeu cu părinţii
lui. Omul ca persoană umană, ca ipostas individual, nu există
înainte de momentul zămislirii lui în pântecele matern. Tu, cel
ce pui întrebarea, nu erai înainte de a fi chemat la existenţă de
actul procreator al părinţilor tăi. Tu nu te aflai undeva în
nişte buzunare sau sertare cereşti, pentru a fi aruncat sau trimis
într-o viaţă pregătită special pentru tine. Aceasta este erezia
lui Origen, şi nu numai, şi o asemenea credinţă ar face
imposibilă cunoaşterea lui Dumnezeu-Iubire.
Tu, ca persoană
unică, irepetabilă şi inconfundabilă, ai fost creat şi adus la
existenţă de Dumnezeu deodată cu trupul tău viu care se zămislea
în actul procreării săvârşit de părinţi. Atunci, în ziua
aceea, tu ai primit deodată, în acelaşi timp, existenţa personală
de la Dumnezeu şi viaţa omenească de la părinţii tăi. Nu
Dumnezeu ţi-a ales părinţii, ci ei te-au chemat la viaţă,
conştient sau nu, prin actul lor procreator, iar Dumnezeu te-a creat
ca ipostas al acestei vieţi. Şi tu, tu ca persoană după chipul
lui Dumnezeu, ai primit atunci puterea şi priceperea de a realiza,
în chiar aceste condiţii, asemănarea cu El. Mai mult, prin Sfântul
Botez, te-ai născut a doua oară, de la Dumnezeu, şi ai primit o
viaţă nestricăcioasă, dumnezeiască, altoind viaţa neputincioasă
şi stricăcioasă primită de la părinţi, pe Hristos, Viaţa
noastră cea adevărată. Ai primit, şi primeşti, în Sfânta Lui
Biserică, putere şi pricepere ca să transformi viaţa de blestem
pe care ai moştenit-o de la lumea acesta, în binecuvântare. Viaţa
ta de creştin este o adevărată liturghie în care tu, liber şi
responsabil, oferi lui Dumnezeu viaţa ta omenească, durerile ei,
frământările ei, dorurile şi dorinţele ei, ca El să le
transforme în viaţă sfântă. El, Domnul, le spune ucenicilor Săi
că tristeţea şi durerea lor se vor transforma în bucurie! Iar în
altă parte, dezvăluindu-ne taina bucuriei, ne arată că putem
intra în ea fiind credincioşi peste „puţinul” pe care l-am
primit.
Dacă nu vom putea
primi în inima noastră aceste adevăruri, nu vom putea face nici un
pas mai departe pe calea iertării.
Dar iată, pasul
următor se poticneşte şi el într-o nouă întrebare: „De ce nu
intervine Dumnezeu când suntem abuzaţi fără vină, de ce îngăduie
să fim abuzaţi, maltrataţi, bolnavi, chinuiţi şi apoi abuzatori
şi chinuitori?”. Este şi aici o taină, fără acceptarea şi
înţelegerea căreia iarăşi nu vom putea înainta pe Cale: Taina
libertăţii.
Noi ne naştem în
această lume şi lumea aceasta L-a respins pe Dumnezeu. Dumnezeu
respectă libertatea omului şi nu se amestecă în voia lui dacă nu
este chemat. O face din iubire, o face din respect pentru demnitatea
pe care i-a acordat-o omului de la început şi din iubire. Din
iubire, pentru că numai astfel omul va putea vedea, simţi, trăi şi
înţelege că nu este om cu adevărat fără Dumnezeu. Dumnezeu nu
lucrează în lume ca o putere care face dreptate după legile şi
dorinţele omului căzut, ci înlăuntru omului care a ales să nu
mai aparţină acestei lumi şi să intre în Împărăţie.
Dumnezeu nu schimbă
lumea, ci pe omul care-L primeşte şi crede în Numele Lui,
împlinind poruncile după sfânta Lui rânduială. Prin împlinirea
poruncilor, omul dobândeşte puterea de a se face fiu al lui
Dumnezeu după har şi de a fi liber. Atunci toate devin noi pentru
el şi cele din afară vor fi oglinda celor dinlăuntru. Atunci
scopul lui nu va mai fi căutarea unor condiţii exterioare plăcute
şi reconfortante, ci transformarea oricărui loc şi timp, în loc
şi timp de întâlnire cu Dumnezeu, de trăire în El, de iubire cu
El şi ca El, şi de înaintare cu El spre ţinta finală, care este
dobândirea vieţii veşnice fericite. Căutând mai întâi
Împărăţia lui Dumnezeu, după porunca Domnului, vom constata cu
uimire că restul dorinţelor nostre se vor împlini de la sine!
Aşadar, dacă am
suferit abuzuri şi dureri este pentru că cei care au făcut-o au
fost liberi să aleagă, sau să se supună alegerii celor care i-au
adus pe lume, de a trăi fără Dumnezeu, fără a asculta poruncile
Lui. Au ales să rămână robi abuzurilor pe care le-au îndurat şi
să le ducă mai departe ca pe un blestem. Oricare dintre noi a avut,
sau va avea, un moment în care va putea alege liber cum să se
poarte cu viaţa sa şi cu întâmplările ei. Toţi ajungem să
alegem sau libertatea în şi cu Hristos, sau să rămânem robi ai
evenimentelor exterioare, robi ai pornirilor lăuntrice şi ai
sugestiilor demonice de a ne face dreptate sau de a ne răzbuna, dacă
lucrurile nu merg cum ne place nouă.
Dar oricine a cunoscut gustul şi
dezgustul lui „sunt liber dacă fac ce vreau” şi a suferit
destul ca să înţeleagă că ce i se pare că voieşte nu este voia
sa cea adevărată, va alege cu îndrăzneală să devină „rob”
lui Dumnezeu, adică rob al iubirii, al iertării, al răbdării şi
al bucuriei care nu este din lumea aceasta.
Tema pentru acasă
- Continuaţi să citiţi în fiecare zi Acatistul, sau alte Rugăciuni către Sfântul Duh.
- Citiţi materialele anexate şi notaţi-vă impresiile şi sentimentele pe care le aveţi.
- Alegeţi un moment din zi în care să staţi în faţa lui Dumnezeu pentru a vă oferi inima şi simţirile ei lui Dumnezeu, rugându-L să transforme durerea şi întristarea din ele în bucurie, după cum a făgăduit.
Anexe
Suferinţă, binecuvantare sau blestem?
Arhim. Simeon
Kraiopulos, Taina suferinţei, Bucureşti, Editura Bizantină, 2007,
pg. 21- 28
„Să fii binecuvântat, Dumnezeul
meu!”, iată cum se pune în valoare suferinţa
Iubiţii mei, aşa
cum am spus şi la început, într-un chip sau altul, toţi suferim.
Durerea pe care o experimentăm este prezentă în orice moment. Am
putea spune că nu există clipă în viaţa omului în care acesta
să nu sufere de ceva, de o durere pricinuită de el însuşi, sau
venită de la cei dragi, de la copii, sau din partea celorlalţi
oameni. Apoi, atunci când aflăm în fiecare zi despre răul care se
întâmplă într-un loc sau altul de pe glob, când aflăm că în
Africa copiii sunt înfometaţi şi mor de foame, sau altele
asemenea, un suflet creştinesc nu poate să nu simtă durere pentru
toate câte se întâmplă. Prin urmare, fiecare clipă este plină
de pătimire şi, voim sau nu voim, vom suferi. Toţi vom împlini
acest canon.
Problema nu este,
aşadar că suferim, ci în felul în care reacţionăm la suferinţă.
Cât de minunat ar fi să nu lăsăm să se irosească suferinţa! De
suferit, oricum vom suferi. Tot chinul suferinţei va fi în zadar
dacă nu valorificăm pozitiv această pătimire, dacă n-o
exploatăm. Şi valorificăm suferinţa, o exploatăm pozitiv, când
cugetăm aşa cum am spus mai sus şi avem o atitudine pozitivă.
Întâi de toate, să nu ne împotrivim deloc şi să nu ne văităm.
Chiar dacă-ţi face rău toată lumea, să nu zici: ”Acesta mi-a
făcut rău…!”. Nu ţi-ar fi făcut nimic dacă n-ar fi îngăduit
Dumnezeu. Iar El a lăsat aşa lucrurile pentru că aveai nevoie de
suferinţă. Nu înseamnă că cel care a făcut răul a săvârşit
un lucru bun. În această postură se află şi Iuda. El L-a trădat
pe Hristos şi aceasta este cea mai mare crimă, însă era în
iconomia lui Dumnezeu să fie trădat tocmai de Iuda şi să moară
pe Cruce. De asemenea, cei care L-au răstignit sunt răstignitorii
Lui adevăraţi. Dar trădarea, Crucea lui Hristos, moartea Lui
înseamnă mântuire pentru lume. Aşa şi aici. Cel care ţi-a făcut
răul este răufăcător şi va da răspuns într-o zi pentru
aceasta, tu însă nu te foloseşti, nu câştigi nimic dacă în
continuare spui: ”Mi-a făcut aşa şi aşa, să păţească şi el
la fel…!”. Este păcat! Dumnezeu îngăduie unui om să-ţi facă
rău şi să suferi. Lasă-l pe acela, ia seama la suferinţa ta şi
să-L ai înaintea ochilor pe Dumnezeu. Aşadar, nici un necaz, nici
o pătimire să n-o înfrunţi aşa, ci dacă este posibil, suferinţa
s-o întâmpinăm zicând aceste cuvinte: “Dumnezeul meu, fii
binecuvântat, fie aşa cum voieşti Tu!”. Astfel, durerea nu se va
irosi, ci va fi valorificată, adică ne va folosi şi va deveni
pentru sufletul nostru marele bine despre care am vorbit.
Calea cea scurtă a mântuirii
Oamenii de astăzi
sunt în general foarte ocupaţi, de aceea şi creştinii ar dori căi
de mântuire scurte, ar voi să nu mai piardă mult timp ca să
ajungă acolo unde trebuie, să-şi atingă scopul imediat şi fără
multe ocolişuri. Ei bine, una dintre aceste căi scurte spre
mântuire este suferinţa. Am spus că omul în fiecare moment, în
fiecare clipă are parte de suferinţă. În loc să laşi să se
irosească suferinţa, poţi avea o atitudine potrivită înaintea
lui Dumnezeu, fie că te afli în casă, în sala de clasă sau în
orice alt loc. Deşi îţi vine să oftezi pentru că suferi,
binecuvântează pe Dumnezeu şi pe neaşteptate, fără zgomot, vei
simţi în sufletul tău binele, acel bine care nu se întâmplă în
nici un alt fel.
Un Avvă în Pateric
spune că: „Dimineaţa se poate să fii în iad, iar spre seară să
te afli în Rai”, lăsând să se înţeleagă că dimineaţa omul
poate să săvârşească păcate, dar pe parcursul zilei îşi
revine la conştiinţa de sine, revine la priveghere, se pocăieşte,
plânge, şi nu este mare lucru pentru Dumnezeu ca să-l aducă în
Rai. Lucrurile sunt uşoare şi calea mântuirii este scurtă, noi,
însă, prin purtarea noastră greşită, le facem dificile şi
îngreunăm calea mântuirii.
Omule, în orice
stare te-ai afla, dacă te pocăieşti, Dumnezeu te primeşte şi te
mântuieşti, dar numai dacă te căieşti cu adevărat. Este cu
putinţă să te căieşti pentru cea ce ai făcut numai pentru că
ţi-a fost rănit egoismul! Ia seama şi la acest aspect: cineva
poate să meargă să se mărturisească din pricina faptului că
egoismul lui a fost rănit şi nu pentru că a păcătuit înaintea
lui Dumnezeu.
De multe ori omul se
mâhneşte pentru păcatele pe care le-a făcut şi se căieşte
pentru ele, dar nu pentru că L-a întristat pe Dumnezeu, ci din
cauza egoismului rănit. Adică, înainte de a păcătui, omul avea o
părere bună despre sine, dar când a păcătuit nu mai poate să
aibă aceeaşi părere, şi aceasta îl face să sufere. În cazul
acesta nu este vorba despre pocăinţă adevărată. Pocăinţa voită
de Dumnezeu, autentică, din tot sufletul, nu pretinde în acel ceas
nimic pentru sine, ci toată atitudinea omului înaintea lui Dumnezeu
este aceasta: „Dumnezeul meu, chiar de ar fi să mor în acest
moment, să mor pentru iubirea Ta! Iar dacă vrei să trăiesc mii
de ani, s-o fac pentru iubirea Ta! Să nu mă laşi să cad din nou
în păcat!”. Atunci, într-adevăr, din acest moment omul trece de
la o stare la alta, poate merge din iad în Paradis, iar drumul
mântuirii este cel mai scurt, aşa cum a fost pentru tâlharul de pe
cruce. Ce fărădelegi n-a făcut acel tâlhar în viaţa lui! Dar
acolo, pe cruce, lângă Hristos, când se sfârşea, în acel ceas,
fără să aibă nici o nădejde, I-a arătat întreaga sa căinţă,
nădăjduind în mila Lui, şi a auzit cunoscutele cuvinte ale
Domnului. În timp ce era osândit la moarte, a luat atitudine
corectă înaintea Domnului. Ce minunat este acest lucru! Cât de
frumos este să stea omul înaintea lui Dumnezeu, ca unul pregătit
să moară!
De aceea, Vechiul
Testament ne învaţă: „Adu-ţi aminte de cele din urmă ale tale
şi în veac nu vei greşi”. Să-ţi aminteşti că vei muri şi
aceasta te va ajuta să nu păcătuieşti. Ceva asemănător este
amintit şi în aceste cărţi bisericeşti. Omul păcătuieşte
pentru că voieşte să se bucure în această viaţă. Când este
pregătit în orice moment să moară, când se gândeşte că în
orice clipă poate să moară, atunci nu mai săvârşeşte păcatul.
Tâlharul de pe cruce, când nu mai avea nici o nădejde să
trăiască, în puţine clipe , a spus cuvinte pe care nu le-au spus
nici ucenicii lui Hristos şi a înţeles lucruri pe care nici aceia
nu le-au putut înţelege.
După ce mai
înainte, mustrându-l pe celălalt tâlhar, i-a zis: „Nu te temi
tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă cu El? Şi noi pe
drept, căci noi primim cele cuvenite pentru faptele noastre, Acesta,
însă, n-a făcut nici un rău!”, în continuare a rostit acel
cuvânt înfricoşător: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în
împărăţia Ta”. Şi în acel ceas a primit făgăduinţa de la
Domnul Însuşi: „Amin îţi zic ţie, astăzi vei fi cu Mine în
Rai”.
Aşadar, fraţilor,
avem această realitate a suferinţei care sfâşie existenţa
noastră până în străfunduri şi ne face să suferim tainic.
Poate că deja ne-a şi înfricoşat vreodată, şi mintea noastră
s-o fi dus cu gândul că putem să şi murim. Este cel mai frumos
gând! Mă iertaţi că zic aşa. Să trăim lucrurile aşa cum am
spus mai sus. Este cu adevărat minunat să sufere cineva şi să
simtă ceea ce am spus, să ia lucrurile aşa cum am spus. Desigur,
eu sunt îndreptăţit să spun acestea în această seară, pentru
că sunt cam bolnav. De aceea v-am spus că vom duce discuţia în
această direcţie, pentru că mă influenţează şi indispoziţia
mea.
Este cel mai bun
lucru să conştientizeze cineva şi să creadă că peste puţin
timp poate să nu mai fie în această lume, că poate să plece în
lumea cealaltă. Atunci, în acel moment, sufletul se dezleagă, se
dezlipeşte şi se desface de toate lucrurile de care era legat, şi
rămâne singur numai cu Dumnezeu. Şi omul, ajutat de anumite
lucruri pe care le-a auzit, pe care le ştie, se pocăieşte înainte
lui Dumnezeu, şi astfel, se izbăveşte, îşi mântuieşte
sufletul, simte într-adevăr că Raiul vine înlăuntrul lui şi
conştientizează marele bine pe care îl aduce suferinţa. Şi
oricât ar părea de ciudat, omul spune: „Nimic altceva nu
foloseşte omenirii ca suferinţa!”. Şi când spunem suferinţă,
le înţelegem pe toate acestea împreună: boala, toată
stricăciunea trupească a omului, în general, şi moartea. Dacă nu
erau acestea, toţi ar fi fost o junglă. Dar ele există şi ne
îmblânzesc pe noi, oamenii. Creştinismul, mai ales, trebuie să
privească astfel lucrurile, să valorifice, să exploateze
suferinţa, încât continuu să se afle în Paradis.
Când va ridica Dumnezeu suferinţa
Să mai ştiţi şi
acest lucru: după ce suferinţa îşi va face treaba pe care o are
de făcut, Dumnezeu o ridică. Nu-I este greu deloc lui Dumnezeu să
ridice orice suferinţă. De aceea, când suferim, când persistă o
durere, să gândim aşa: „Dumnezeu vrea să-mi facă un bine, iar
eu mă fac că nu înţeleg, doar mă tânguiesc şi mă chinuiesc.”.
Acest lucru să-l vezi, anume că Dumnezeu vrea să-ţi facă bine.
Aceste lucruri le
spun şi părinţilor în legătură cu copiii lor. Câteodată vin
unii care sunt oamenii duhovniceşti şi părinţi buni, atenţi la
îndatoririle lor creştineşti, ca să se vaite despre copilul lor
care a luat altă cale, pe care niciodată nu se aşteptau să o ia.
Mă străduiesc şi le spun următoarele, nu ca să port doar o
simplă conversaţie cu ei, ci pentru că eu cred – şi deja am
văzut acest lucru în fapt – că lucrurile stau astfel: „Luaţi
seama, poate că voi vă consideraţi nişte părinţi buni şi vă
pasă de ceea ce se întâmplă cu copilul vostru, care se pierde pe
o cale greşită, dar să ştiţi că Dumnezeu îngăduie aceasta
copilului vostru, exact ca să vedeţi unele lucruri pe care nu
le-aţi văzut încă. Se poate să aveţi înlăuntrul vostru un
egoism, o părere bună despre voi înşivă, sau orice altceva la
care nu aţi luat seama. Dacă voi veţi pricepe şi se va vindeca
sufletul vostru de aceste păcate, de aceste patimi, se va vindeca şi
copilul vostru. Dumnezeu va aduce copilul înapoi, pe drumul cel bun,
pe calea cea dreaptă, lângă voi.”. Şi, într-adevăr, în multe
situaţii se întâmplă aşa.
În general însă, vreau să spun că,
atunci când suferinţa nu ne mai este necesară, Dumnezeu o ia de la
noi. Dacă ea continuă, dacă rămâne, înseamnă că ne este de
folos. Şi de faptul că eu sunt indispus în această seară se pare
că era nevoie, şi de aceea Dumnezeu a îngăduit. Deci, nu trebuie
să spunem altceva decât ceea ce am spus. Altfel, dacă nu aveam
această indispoziţie, n-am fi spus ceea ce am spus. Am fi vorbit
despre alte lucruri, dar probabil că acestea ne-au fost de folos să
le auzim în această seară.
Iubiţilor, socotesc că dacă luaţi
aminte, dacă înţelegeţi puţin din ceea ce v-am spus, începeţi
să înfruntaţi suferinţa în acest mod şi veţi descoperi că
lucrurile sunt aşa cum le-am destăinuit.
Dar luaţi seama, să nu se zdruncine
niciunul înlăuntrul lui, pentru că în ceasul în care auzim
predica, se poate ca în noi să se cutremure totul. Şi zicem: Bine
le spune părintele, dar nu se potriveşte, iscusit grăieşte, dar
cum să facem? Nu, nu trebuie aşa! Dacă priveşti astfel lucrurile,
deja ai pricinuit o mare pagubă sufletului tău. Ai auzit cuvântul
lui Dumnezeu? Lasă-L să intre în inima ta şi să-şi facă treaba
înlăuntrul tău. Nu te cutremura, nu reacţiona deloc.
Iubiţilor, cred că
aceste cuvinte sărace pe care le-am grăit, luând lucrurile în
serios, vor face tuturor şi mie un mare bine: din acest moment, când
deja suntem în biserică şi ascultăm dumnezeiasca Liturghie, care
este Raiul, Împărăţia lui Dumnezeu, vom simţi că ne aflăm
înlăuntrul acestora şi vom trăi cu acest sentiment cealaltă
vreme a vieţii noastre. Şi când vom pleca din lumea aceasta, vom
trăi pentru veşnicie cu Dumnezeu şi cu sfinţii în Rai.
Experierea suferinţei în duhul Bisericii
Arhim. Simeon
Kraiopulos, Taina suferinţei, Bucureşti, Editura Bizantină, 2007,
pg. 166 - 173
Omul se lasă în mâinile lui Dumnezeu
ca o jertfă, ca să fie jertfit
…Am vorbit ieri
despre necesitatea martiriului în viaţa duhovnicească, plecând de
la sărbătoarea şi viaţa Sfântului Antonie, cel care în pustiu a
trăit atâtea lucruri, la prima vedere de neînţeles. Ce însemnau
nălucirile demonilor şi toate acele lucruri înfricoşătoare care
i s-au întâmplat? Şi de ce Dumnezeu a lăsat să fie chinuit
astfel Sfântul, care pe toate le-a trecut cu bine? În seara aceasta
prăznuim în special pe Sfântul Atanasie, dar şi pe Sfântul
Chiril. Este sărbătoarea celor doi Patriarhi Sfinţi ai
Alexandriei. Dar oare Sfântul Atanasie şi-a găsit vreodată
liniştea? Desigur, ceea ce a fost în sufletul lui şi cum le-a
depăşit doar el le ştie, dar le am în vedere pe cele care i-au
venit din afară. Ce luptă a mai dus! Dumnezeu ar fi putut să nu
îngăduie să se chinuie, să fie oprimat, să se afle în
primejdie, să meargă în exil, 15-16 ani, la marginile lumii în
condiţiile acelei epoci. Însă Dumnezeu a îngăduit şi Sfântul a
băut paharul cel mare, picătură cu picătură.
Am spus deja că
Dumnezeu primeşte un suflet doar atunci când vede intenţia lui
şi-l luminează pe dinăuntru, îl îndrumă, îl sprijină, dar
numai ca să bea paharul cel amar, picătură cu picătură. În
viaţa duhovnicească nu se întâmplă lucrurile după cum vrea
omul, acesta să zică: voi face aşa, sau altfel, sprijinindu-se pe
mintea, pe intenţiile, pe posibilităţile, pe calităţile lui. Nu
se întâmplă nimic din toate acestea, căci tu, omule, te vei
pleca, vei cădea şi fără să-ţi dai seama vei deveni pustiu,
robul egoismului tău, al slavei deşarte şi, în cele din urmă te
vei pierde.
Aceasta este metoda,
duhul creştinesc, astfel Îl vei afla pe Hristos, vei merge pe cale
împreună cu El. Vei şti în toată vremea că atâta vreme cât
Hristos rămâne cu tine şi te îndrumă, vei trece peste toate.
Altfel nu vei reuşi, pentru că nu este o problemă de voinicie, de
agerime, de putere, ci omul se lasă în mâinile lui Dumnezeu ca o
jertfă, astfel încât să moară omul cel vechi, să se jertfească,
adică să se stingă înlăuntrul lui orice pornire de a se salva pe
sine. Nu sunt lucruri noi, dintotdeauna a fost aşa şi aşa va fi.
Apostolul Pavel nu spune întâmplător: „Pentru Tine suntem
omorâţi toată ziua.” (Romani, 8, 36). Şi de ce să fie ucis
cineva în toată ziua din pricina Domnului? Nu stăpâneşte El
lumea? Acesta este duhul cel adevărat, calea cea dreaptă pe care
cel dintâi a păşit Domnul. N-ar fi putut altfel? Ar fi reuşit,
dar important era să-i ajute pe oameni, să-i sprijine.
Apostolul Petru săvârşeşte păcatul,
ca să fie vindecat prin păcat
Ce a făcut omul? A
păcătuit. Şi ce înseamnă păcatul? Ruperea omului de Dumnezeu cu
toate consecinţele asupra vieţii lui. Şi ce este mântuirea?
Mântuirea, dacă vreţi, în duhul „homeopat” despre care
vorbim, înseamnă să meargă cineva pe calea vieţii, pe calea
întoarcerii spre Dumnezeu trecând botezul suferinţei. Păcatul te
face să pătimeşti şi să accepţi, să suferi strâmtorări de
dragul mântuirii, să suferi ca să trăieşti.
Un exemplu
caracteristic este persoana Sfântului Apostol Petru. Acesta se afla
lângă Domnul şi era atât de preţuit de Acesta! Era cel mai bun
şi Domnul l-a ales, l-a ţinut lângă El. Ce n-a văzut şi ce n-a
auzit Petru lângă Domnul!? Însă, ca să se mântuiască de
această miasmă care se numeşte păcat, a trebuit să pătimească.
Şi nu l-a trimis Hristos de la început să se răstignească, să
meargă să simtă durerea. Nu. Se va întâmpla şi aceasta, dar mai
târziu. L-a lăsat mai întâi să încerce ce este păcatul pe
propria piele. Şi Petru s-a purtat ca şi cum ar fi fost orb, ca şi
cum n-ar fi înţeles nimic. În timp ce Domnul Însuşi îi spune ce
va pătimi, Petru nu ia seama la cuvintele Lui. A trebuit să
păcătuiască mult, să se cufunde în mocirla păcatului, în
trăiri care-l înstrăinează pe om de Dumnezeu şi rămâne singur.
Dacă omul nu este
unit cu izvorul existenţei sale, adică cu Dumnezeu, după chipul şi
asemănarea Căruia a fost plăsmuit, şi rămâne singur, fără să
fie cuprins de Acela, se cufundă în iadul fiinţei sale. În timpul
acestei vieţi omul este îmbiat de dulceţile păcatului, dar când
vine înfricoşătorul ceas în care se va afla înaintea Domnului
gol şi înspăimântat, cufundat în propriul adânc, ce va face?
Deci Domnul îngăduie
ca Petru să fie încercat, să-L tăgăduiască iar şi iar.
Nemintos să fi fost, n-ar fi făcut aşa! Era orbit şi stăpânit
de starea lui căzută. Aşadar, Hristos nu-l ia să-i spună: „Vino
Petre, uite în ce hal eşti! Vino să te curăţesc!”. Nu lucrează
vindecarea aşa, se pare că această cale nu este eficientă. Prin
altă metodă va veni vindecarea lui Petru şi aceasta este, am zice
noi „homeopată”.
Omul păcătos este
mândru şi egoist, asemenea lui Petru, dar tocmai prin acesta vrea
Domnul să-l vindece. Îl lasă să se cufunde în această stare a
păcatului din care trebuie să se elibereze. Este ca şi cum i-ar
zice: „Tu eşti cel care nu te vei înfricoşa, cel care vei
mărturisi, tu eşti cel care chiar când toţi vor fugi, vei rămâne
lângă Mine şi vei răbda, tu eşti? Uite, fă acum ceea ce n-ar fi
făcut omul cel mai obişnuit: înfricoşează-te tu cel care n-aveai
frică, cazi cum n-a căzut cel mai neputincios dintre oameni.”. Şi
Petru se leapădă de Acesta, de trei ori. Se leapădă de Hristos,
şi mai ales blestemând şi înjurând şi ajunge astfel în
străfundurile realităţii care se numeşte păcat. Trăieşte
starea de păcat. Numai el singur ştie prin ce a trecut! Luaţi
seama, Hristos nu l-a lăsat pe Petru să facă rău altcuiva, ci să
se lepede de El, de Hristos Însuşi. Domnul n-a pătimit, dar Petru
s-a vindecat de patimi pătimind, adică prin homeopatie.
Binele acesta înseamnă strivirea
egoismului, iar mândria, marele ghimpe al lui Petru, se manifestă
tocmai când încearcă păcatul fără reţinere, fără îndoială,
îl bea până la ultima picătură, şi ca o minune urmează
vindecarea.
Desigur, nu
experienţa păcatului lucrează vindecarea, nu păcatul este cel
care poate să-l vindece pe om, păcatul îl determină pe om să
alerge la Hristosul său în stare de pocăinţă, în smerenie,
dându-şi seama că toate s-au dărâmat înlăuntrul lui şi nu mai
există motiv de mândrie. Şi se întâmplă minunea: Petru
experiază păcatul, sau mai bine zis, îl săvârşeşte din
iconomia lui Dumnezeu. Este adevărat că face un păcat care-l
vatămă doar pe el, nu şi pe altcineva, trăieşte înlăuntrul
sufletului experienţa păcatului ca pe ceva urât, ca pe ceva
ruşinos care-l desparte de Dumnezeu.
Dumnezeu îngăduie
ca lucrurile să se întâmple astfel pentru ca, în cele din urmă,
sufletul să se vindece şi să fie pregătit să se răstignească.
Prin urmare, trebuie
să se întâmple în sufletul omului această lecţie vindecătoare
în faţa lui Dumnezeu, în Hristos, în Duhul Sfânt, pentru că
omul nu se vindecă până nu va pătimi. Orice-ar suferi omul, numai
din voia lui nu se vindecă. Tămăduirea apare doar când omul
pătimeşte după cum vrea Domnul, căci El alege ce va pătimi
fiecare dintre noi şi deschide calea mântuirii, calea harului Său
(nota 83, pg. 170).
De mic copil, Petru
avea un caracter vulcanic, altfel era neprihănit. În sinea lui
mocnea mândria, faptul că nu era ca ceilalţi. Cu toate că s-a
aflat lângă Hristos, cu toate că a trăit lângă El, cu toate că
a văzut atâtea, mândria a rămas ascunsă în sufletul său, n-a
pierdut-o. Din pricina ei s-a lăudat Domnului: „Chiar dacă toţi
Te vor vinde, eu nu o voi face!”.
Convingerea aceasta o avea înlăuntrul
lui şi, dacă ne este îngăduit să spunem, Domnul i-a „păstrat-o”
pe aceasta de când Petru era copil, nu ca să-l chinuiască, ci
tocmai pentru că a dorit să-l vindece.
Nu dorim să înţelegem cum se vindecă
păcatul, pentru că aceasta doare
Pentru toţi este
valabilă această metodă. Unul pătimeşte într-un fel, celălalt
în alt fel, dar numai prin felurite căderi şi scăderi, prin
pocăinţă ne vom vindeca de patimile noastre.
Nu ne vom folosi din această viaţă
creştinească pe care o trăim căutând s-o ducem bine, să fim
mulţumiţi. Dorim să vieţuim creştineşte, dar toate să fie
frumoase, minunate şi plăcute. Nu acceptăm să aflăm că, în
felul acesta, admirăm sinele nostru, adică păcatul.
Când încă nu ştim ce înseamnă
păcatul, Domnul, Care ne iubeşte, aşteaptă ora potrivită ca să
ne vindece. Acesta ne cunoaşte, ştie dimensiunea, adâncul
păcatului din noi şi rânduieşte, chiar înainte să venim pe
lume, cum vor fi lucrurile pentru fiecare, ştie ce trebuie fiecăruia
dintre noi.
Mie îmi face impresia – luându-mă
pe mine ca exemplu dacă vreţi – că pe toate celelalte le va face
omul cu mulţumire, numai să nu bea paharul picătură cu picătură,
să conştientizeze păcatul pe care-l are înlăuntrul său şi să
simtă amărăciunea înlăuntrul lui, să afle ce-i sfâşie
sufletul. Astfel, se fereşte, într-un fel sau altul, să-şi vadă
păcatul amăgindu-se că este om bun, că săvârşeşte fapte bune,
în timp ce înlăuntrul său se zvârcoleşte răul. De ce sunt aşa
sufletele noastre? De ce? De ce în sufletul sfântului lucrurile
stau altfel? De ce în lăuntrul celui care-L urmează pe Hristos,
care a păşit pe calea Lui, care s-a lepădat de sine şi a ridicat
crucea, lucrurile stau altfel, în timp ce înlăuntrul multora
stăpâneşte păcatul? Tocmai pentru că nu înţelegem ce este
păcatul şi cum se vindecă el. Nu dorim să fim vindecaţi. Acest
lucru ne doare.
Minunea constă în
rânduiala lui Dumnezeu ca noi să rămânem statornici, să-L urmăm
şi să rămânem lângă El. Nu a contat ce au fost şi ce au făcut
Apostolul Petru şi ceilalţi Apostoli. Ei au rămas lângă Hristos,
El a găsit modul în care să lucreze vindecarea în sufletele lor.
Pe Apostolul Petru L-a lăsat să fie plin de sine, să guste păcatul
dinlăuntrul lui fără ca el, nefericitul, să ştie. Când a
înţeles ce s-a întâmplat, nu i-a mai rămas decât să plângă
cu amar. În felul acesta Dumnezeu Îşi va pune mâna Lui pe fiecare
dintre noi, dacă vom dori ca şi aceia, care rămânând lângă El,
s-au purtat ca şi cum I-ar fi spus: „Dumnezeul nostru, noi nu
înţelegem nimic, dar iată, suntem înaintea Ta. Striveşte-ne ca
să ne mântuieşti, după nevoia sufletului nostru!”.
Ca să clarificăm
mai bine această problemă vă spun următoarele: cunosc multe
situaţii în care sufletul nu primeşte să pătimească ceea ce-i
este rânduit, dar Dumnezeu aduce lucrurile în aşa fel încât
sufletul se nimereşte tocmai acolo unde nu doreşte. Şi bea paharul
cel amar pe care nu voia să-l bea, simte durerea pe care n-a vrut
s-o accepte. Experiază păcatul întru-un mod ruşinos. Astfel le
rânduieşte Dumnezeu. Omul trebuie să se minuneze de înţelepciunea
şi de iubirea cu care îndrumă fiecare suflet în mântuire.
Desigur, aceste lucruri înfricoşează, strâmtorează, îl
întristează pe om, însă nu se poate altfel.
Omul va trece prin
greutăţi, aşa cum în multe situaţii medicamentul homeopat îl
vlăguieşte, dar îl vindecă. Nu ne vom înfricoşa însă, nu vom
da bir cu fugiţii! Înainte de noi mii de suflete au înţeles şi
au privit astfel lucrurile, mii de oameni s-au lepădat de ei înşişi,
s-au predat lui Hristos şi au băut până la fund paharul
suferinţei, al Crucii lui Hristos: „Cel care vrea să vină după
Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze
Mie!”.
„Pentru Tine suntem supuşi morţii, în fiecare zi…”
Sfântul Atanasie pe
care-l prăznuim astăzi a trecut prin atâtea strâmtorări şi n-ar
fi îndurat dacă nu s-ar fi predat lui Hristos, dacă s-ar fi
înverşunat împotriva celor care-l nedreptăţeau, împotriva
ereticilor, dacă s-ar fi răzvrătit împotriva lui Dumnezeu Care-l
lăsa să sufere.
El rămâne credincios şi-L urmează
pe Domnul. Când Arie a murit, Sfântul a zis: „În această lume,
pentru fiecare, vine ceasul morţii!”, nimic altceva. N-a fost
înlăuntrul lui răzbunare, să spună: „Bine că a murit!”.
Cât rău ne facem în ceasul în care
Hristos Se apropie de noi şi vrea să ne pună mâna pe umăr, iar
noi suntem foc şi pară. Ce să facă Domnul? Te lasă şi aşteaptă
un alt prilej să Se apropie de tine, să vadă dacă nu cumva te-ai
maturizat, dacă ţi-ai dat seama că El este Calea.
Chiar şi în
mânăstiri, dacă monahii sau monahiile nu învaţă lecţia:
„Pentru Tine suntem ucişi toată ziua!”, nu se ştie ce se va
întâmpla cu mântuirea lor.
Există ceva care ne
dă nădejde. Deşi ni se pare că nu se întâmplă nimic, ca şi
cum nu înţelegem ce spune Domnul, Acesta va începe să ne aducă
dovezi.
S-ar putea să
rămânem mai puţini decât suntem în acest ceas în biserică, nu
are importanţă! Şi doi oameni să rămână, nu contează.
Problema nu este dacă sunt mulţi sau puţini, ci dacă aflăm
adevărul lui Dumnezeu, calea cea adevărată, dacă păşim aşa cum
a păşit Acela, încât sufletul nostru să se vindece, să
strălucească înlăuntrul nostru adevărul lui Dumnezeu, Duhul lui
Dumnezeu, ca să avem nădejdea mântuirii veşnice.
(Material preluat integral de aici)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu