Dr. Luskin, sau ”Cum să iertăm de tot”

Iertarea este un proces care a captat în ultimele decenii din ce în ce mai mult atenția cercetătorilor domeniului psihologiei.

Dr. Frederic Luskin și-a dedicat activitatea învățării mecanismelor iertării. Director al unui proiect care a cuprins șase cercetări ”Stanford Forgiveness Project” și autor al cărților Forgive for Good: A Proven Prescription for Health and Happiness și Forgive for Love: The Missing Ingredient for a Healthy and Happy Relationship, Luskin menționează trei dimensiuni ale iertării, pe care le-a aprofundat de-a lungul cercetărilor.
Photo by Lina Trochez on Unsplash

⇒ Prima, aceea că iertarea este o deprindere care se poate învăța, indiferent cât de mare e ofensa.
⇒ A doua, că iertarea face bine sănătății fizice și emoționale.
⇒ A treia, se referă la faptul că iertarea e un proces, deci să nu ne așteptăm să se întâmple peste noapte. Da, cercetările anterioare au arătat că există persoane mai dispuse la a ierta și persoane mai puțin dispuse la a ierta (deci se vorbește și despre o trăsătură a iertării). Dar, indiferent dacă cineva posedă sau nu această trăsătură, Luskin și alți cercetători ne arată că iertarea se învață, iar învățarea cere timp.

***

Dr. Luskin a realizat un proces în patru pași pentru a ajuta oamenii să lucreze iertarea, iar primul pas se referă la gestionarea stresului atunci când suntem supărați. Autorul spune că atunci când oamenii sunt răniți sau ofensați se produce adrenalină, iar „scopul adrenalinei este să ne facă să ne concentrăm asupra problemei”. Corpul se va obișnui cu o anume reacție la acel subiect, astfel încât, de fiecare dată când se va activa din nou subiectul respectiv, răspunsul neuronal va fi tot... adrenalina. 

1. Respirație. Astfel, pentru a lucra la iertare, mai întâi e necesar să respirăm, să ne relaxăm, și să mutăm mintea pe ceva pozitiv de fiecare dată când acea ofensă revine în mintea noastră. În programul său, participanții sunt invitați să respire adânc de două ori și să se gândească la ceva pozitiv de fiecare dată când le vine ofensa în minte. După aproximativ 50 de astfel de exerciții, corpul va fi mai capabil să se calmeze.

2. Recunoștință. Pasul următor al acestui proces presupune a deveni mai recunoscători deoarece „atunci când observi lucruri care sunt rele, e nevoie să observi și lucrurile bune, astfel încât să se creeze un echilibru în sistemul nervos și, în consecință, abilitatea de a spune o descriere alternativă, diferită.” Lucruri mici, pe care le putem aprecia și pentru care putem fi recunoscători vor ajuta la calmarea sistemului nervos.

3. Reamintire. Al treilea pas se referă la faptul de a ne reaminti că nu primim întotdeauna ce vrem. Deși pare dur acest lucru, Dr. Luskin spune că „iertarea se referă la situații care nu au mers așa cum ne-am imaginat. Această recadrare cognitivă ajută lucrarea acceptării și scade tensiunea arterială.”

4. Recadrare. În cele din urmă, schimbă felul în care povestești despre situație.
Pe măsură ce faci primii trei pași, vei ajunge să experiezi o altă stare de spirit, iar acest lucru te va ajuta să schimbi perspectiva dintr-una în care ești victima unei nedreptăți cumplite, în alta în care poți fi eroul care a iertat o nedreptate. „Până la urmă, iertarea este o schimbare a perspectivei”, spune Dr. Luskin. În locul poveștii „săracul de mine” voi spune „iată cum am crescut, iată cum am învățat și cum am gestionat această situație. Iată cum am depășit această tragedie.” El explică faptul că această setare mentală poate, spre exemplu, să ajute pe cineva să părăsească o relație nesănătoasă, pentru a intra într-una mai sănătoasă. Faptul că am trecut prin acest neajuns ne face mai puternici și este o premisă de a fi mai încrezători în abilitățile noastre.

© Cristina Sturzu

Și atunci când nu te poți ierta pe tine însuți?


Da, ne gândim la iertare mai ales când e vorba despre faptul că alții ne-au greșit. Și vedem că este greu, chiar imposibil să iertăm. Că avem inerție mare la a ține minte și a suferi pentru ceea ce ne-a făcut cineva. Ce simte însă cel care a adus prejudiciul? Dacă e de bună credință, probabil că furie pe sine însuși, vinovăție, tristețe ori rușine.
Dar ce simțim noi atunci când suntem în postura de a greși cuiva? 

Spre deosebire de prima situație, în care suntem răniți de cineva, în a doua avem nevoie să ne confruntăm cu ceva mai mult decât prejudiciul adus și părerea de rău pentru ce am făcut. Ne întâlnim de această dată cu imaginea noastră de persoană care greșește, care lovește o altă făptură umană. Și, dacă nu suntem abrutizați total, lucrul acesta este parcă mai dureros de dus decât dacă am fi pățit noi același lucru de la cineva. Pentru că dacă l-am judeca pe celălalt ”cum a putut să facă așa ceva?!” dar am înțelege în cele din urmă că e om, că mai poate greși prin însăși natura sa umană, când vine vorba de noi înșine ne e foarte greu să acceptăm că suntem oameni și că oamenii greșesc. Uneori e atât de greu să ne vedem greșind încât chiar nu credem că am greșit, chiar și atunci când ni se arată că am rănit pe cineva. Dacă cineva s-ar dezvinovăți pentru ceva ce ne-a făcut, l-am acuza de rea-voință și iresponsabilitate. Putem privi greșeala aproapelui și din alt unghi - acela al lui ca persoană care face un lucru rău și trebuie să se confrunte cu asta.
Să revin însă la situația în care eu sunt cel care a făcut o faptă reprobabilă.
Care ar fi niște pași rezonabili care m-ar putea ajuta să mă iert pe mine însumi?
În primul rând, acceptarea de a mă smeri și a primi faptul că e omenește a greși, iar eu sunt om, deci greșesc și eu. Așa cum aș proceda în cazul în care cel care a greșit este o altă persoană, la fel, și în cazul meu, voi căuta să văd o imagine mai largă a întregii situații. Care a fost contextul, cum s-a întâmplat, de ce s-a ajuns la ce s-a ajuns. Voi vedea astfel că am avut niște motive și a fost o circumstanță care a favorizat felul în care m-am purtat. Poate că nu am interpretat corect situația la acel moment, dar am făcut ce am putut face atunci. E de folos să văd dacă nu cumva am avut un comportament ”cum am apucat” de la părinți. Poate aș fi putut face mai mult, dar atât a ieșit. Toate aceste lucruri să le văd nu ca să mă justific - pentru că într-adevăr, se poate să nu existe justificare pentru fapta mea - dar observarea contextului mă poate ajuta să văd și cum de s-a întâmplat, nu doar ce s-a întâmplat.
În continuare, voi cere iertare celui pe care l-am prejudiciat. Sunt totuși situații în care greșeala făcută e de așa natură încât aș face mai rău celuilalt spunându-i ce am făcut (spre exemplu, situația în care cineva își înșală soțul sau soția) - în acel caz voi sări la pasul următor.
Pasul următor este spovedania. Mergând și spovedind fapta făcută, eu mă realipesc la trupul lui Hristos, care este Biserica, de care m-am rupt prin lucrul acela rău pe care l-am făcut. În același timp, dobândesc iertarea lui Dumnezeu, mă eliberez de frică și îmi recapăt integritatea. Voi putea astfel să meditez la ce am făcut, să găsesc căi de reparare a greșelii, să fiu mai vigilent în situațiile viitoare.
Și, paradoxal sau nu, conștientizarea propriilor greșeli, asumarea lor, iertarea lor, faptul de a cunoaște că Dumnezeu mă iartă, mă face să fiu mai atent, mai sensibil și iertător cu privire la greșelile celorlalți, la umanitatea lor. Se spune că nu poate ierta cineva dacă nu știe cât de mult îl iartă pe el însuși Dumnezeu. A accepta să mă smeresc și să mă iert mă face mai uman și mai util celor din jur. Așa cum judecarea și neiertarea celui care mi-a greșit mă poate duce la căderea în aceeași faptă, neacceptarea, neconfruntarea și neiertarea mea pentru că am greșit mă poate duce în repetarea aceleiași fapte. Persistența în neiertarea de sine mă ține mai departe în frică, vinovăție, în neputință, în autopedepsire, deci în imposibilitatea de a-mi utiliza toate resursele cu care m-a înzestrat Dumnezeu pentru lucrarea la care m-a chemat.

© Cristina Sturzu