Da, ne gândim la iertare mai ales când e vorba despre faptul că alții ne-au greșit. Și vedem că este greu, chiar imposibil să iertăm. Că avem inerție mare la a ține minte și a suferi pentru ceea ce ne-a făcut cineva. Ce simte însă cel care a adus prejudiciul? Dacă e de bună credință, probabil că furie pe sine însuși, vinovăție, tristețe ori rușine.
Dar ce simțim noi atunci când suntem în postura de a greși cuiva?
Să revin însă la situația în care eu sunt cel care a făcut o faptă reprobabilă.
Care ar fi niște pași rezonabili care m-ar putea ajuta să mă iert pe mine însumi?
În primul rând, acceptarea de a mă smeri și a primi faptul că e omenește a greși, iar eu sunt om, deci greșesc și eu. Așa cum aș proceda în cazul în care cel care a greșit este o altă persoană, la fel, și în cazul meu, voi căuta să văd o imagine mai largă a întregii situații. Care a fost contextul, cum s-a întâmplat, de ce s-a ajuns la ce s-a ajuns. Voi vedea astfel că am avut niște motive și a fost o circumstanță care a favorizat felul în care m-am purtat. Poate că nu am interpretat corect situația la acel moment, dar am făcut ce am putut face atunci. E de folos să văd dacă nu cumva am avut un comportament ”cum am apucat” de la părinți. Poate aș fi putut face mai mult, dar atât a ieșit. Toate aceste lucruri să le văd nu ca să mă justific - pentru că într-adevăr, se poate să nu existe justificare pentru fapta mea - dar observarea contextului mă poate ajuta să văd și cum de s-a întâmplat, nu doar ce s-a întâmplat.
În continuare, voi cere iertare celui pe care l-am prejudiciat. Sunt totuși situații în care greșeala făcută e de așa natură încât aș face mai rău celuilalt spunându-i ce am făcut (spre exemplu, situația în care cineva își înșală soțul sau soția) - în acel caz voi sări la pasul următor.
Pasul următor este spovedania. Mergând și spovedind fapta făcută, eu mă realipesc la trupul lui Hristos, care este Biserica, de care m-am rupt prin lucrul acela rău pe care l-am făcut. În același timp, dobândesc iertarea lui Dumnezeu, mă eliberez de frică și îmi recapăt integritatea. Voi putea astfel să meditez la ce am făcut, să găsesc căi de reparare a greșelii, să fiu mai vigilent în situațiile viitoare.
Și, paradoxal sau nu, conștientizarea propriilor greșeli, asumarea lor, iertarea lor, faptul de a cunoaște că Dumnezeu mă iartă, mă face să fiu mai atent, mai sensibil și iertător cu privire la greșelile celorlalți, la umanitatea lor. Se spune că nu poate ierta cineva dacă nu știe cât de mult îl iartă pe el însuși Dumnezeu. A accepta să mă smeresc și să mă iert mă face mai uman și mai util celor din jur. Așa cum judecarea și neiertarea celui care mi-a greșit mă poate duce la
căderea în aceeași faptă, neacceptarea, neconfruntarea și neiertarea mea
pentru că am greșit mă poate duce în repetarea aceleiași fapte. Persistența în neiertarea de sine mă ține mai departe în frică, vinovăție, în neputință, în autopedepsire, deci în imposibilitatea de a-mi utiliza toate resursele cu care m-a înzestrat Dumnezeu pentru lucrarea la care m-a chemat.
© Cristina Sturzu
